Îmi amintesc şi acum când am citit prima oară „Fetiţa cu chibrituri” a lui Hans C. Anderson. A fost prima poveste care m-a impresionat până la lacrimi. Bambi, citită în varianta Disney, nu se putea compara în mintea mea necoaptă de copil cu această adevărată tragedie.
Nu voi putea uita niciodată cum am deschis cartea aceea mare într-o dimineaţă de iarnă. Mirosul de carte nouă care mi-a invadat nările, desenele în culori moarte, care nu au placut ochiului meu de copil şi poveştile…minunatele poveşti, aflate într-un cadru pe care nu-l mai întalnisem.
Când am ajuns la prima pagină a poveştii „Fetiţa cu chibrituri”, ţin minte că m-am oprit. Am privit lung imaginea zugravită pe două pagini, aflată în poala mea. Cred că şi dacă nu aş fi citit ceea ce urma, imaginea tot mi-ar fi rămas întipărită în minte. O poză care îmi sfâşia inima mea mică. O fetiţă singură, părăsită, îmbrăcată în haine mult prea mari pentru ea şi jerpelite, strângându-şi mâinile protector în jurul cutiei ei de chibrituri, chibrituri de care atârna firul vieţii ei. Aşa ceva mişcă un sentiment în interiorul oricui. Te înduioşează, naşte compasiune şi te ajută să îţi imagineză tragedia situaţiei povestite de Anderson.
Astăzi, în schimb, în drumul meu spre şcoală, am văzut la standul de ziare cartea pentru copii „ Fetiţa cu chibrituri”. Nu ştiu dacă era vorba despre aceeaşi poveste, acum dacă stau să mă gândesc, nu părea să aibă nicio legătură cu ce am citit eu când eram mică. Pe copertă era o fetiţă foarte colorată şi aparent foarte veselă să fie acolo. Era îmbrăcată în culori vii şi arăta exact ca acei copii mici care se joacă în faţa blocului. Îmbrăcaţi cu hainele „de joacă” pe care pot aplica cu succes sloganul „murdărirea este bună”. Fetiţa aceea se apleca fericită şi fascinată după o cutie cu chibrituri.
Unde mai e tragicul? Unde e drama? Unde e şocul povestirii? A dispărut. A dispărut într-o lume rece şi insensibilă, unde contează doar ce se vinde, nu contează că asta distruge un clasic al copiilor.
