Îmi amintesc şi acum când am citit prima oară „Fetiţa cu chibrituri” a lui Hans C. Anderson. A fost prima poveste care m-a impresionat până la lacrimi. Bambi, citită în varianta Disney, nu se putea compara în mintea mea necoaptă de copil cu această adevărată tragedie.
Nu voi putea uita niciodată cum am deschis cartea aceea mare într-o dimineaţă de iarnă. Mirosul de carte nouă care mi-a invadat nările, desenele în culori moarte, care nu au placut ochiului meu de copil şi poveştile…minunatele poveşti, aflate într-un cadru pe care nu-l mai întalnisem.
Când am ajuns la prima pagină a poveştii „Fetiţa cu chibrituri”, ţin minte că m-am oprit. Am privit lung imaginea zugravită pe două pagini, aflată în poala mea. Cred că şi dacă nu aş fi citit ceea ce urma, imaginea tot mi-ar fi rămas întipărită în minte. O poză care îmi sfâşia inima mea mică. O fetiţă singură, părăsită, îmbrăcată în haine mult prea mari pentru ea şi jerpelite, strângându-şi mâinile protector în jurul cutiei ei de chibrituri, chibrituri de care atârna firul vieţii ei. Aşa ceva mişcă un sentiment în interiorul oricui. Te înduioşează, naşte compasiune şi te ajută să îţi imagineză tragedia situaţiei povestite de Anderson.
Astăzi, în schimb, în drumul meu spre şcoală, am văzut la standul de ziare cartea pentru copii „ Fetiţa cu chibrituri”. Nu ştiu dacă era vorba despre aceeaşi poveste, acum dacă stau să mă gândesc, nu părea să aibă nicio legătură cu ce am citit eu când eram mică. Pe copertă era o fetiţă foarte colorată şi aparent foarte veselă să fie acolo. Era îmbrăcată în culori vii şi arăta exact ca acei copii mici care se joacă în faţa blocului. Îmbrăcaţi cu hainele „de joacă” pe care pot aplica cu succes sloganul „murdărirea este bună”. Fetiţa aceea se apleca fericită şi fascinată după o cutie cu chibrituri.
Unde mai e tragicul? Unde e drama? Unde e şocul povestirii? A dispărut. A dispărut într-o lume rece şi insensibilă, unde contează doar ce se vinde, nu contează că asta distruge un clasic al copiilor.

Asta e bine! Continuăm să ne luam după semne şi, cam cu 500 m înainte de a ajunge, observăm că au fost puse şi semne graffiti pe jos…dar cine le vede? Eeeh…nu noi în orice caz.

Ajungem noi la o clădire bine întreţinută, dar cam pustie cu nişte oameni care mişună prin ea. Ok, se strigă după noi dacă am venit la atelierul de jurnalism şi deducem că am nimerit bine.

Ateliere diverse pentru toate gusturile şi plăcerile. Noi am mers doar unde ne-a interesat şi am participat cu multă plăcere. Oameni deschişi, doritori să împartă din vasta lor experienţă şi o atmosferă relaxată. A fost foarte tare…tot weekend-ul a meritat. A fost cel mai amuzant weekend de ceva vreme încoace. Muzica a fost bună, atelierele interesante şi folositoare pentru viitor şi drumul plin de amintiri plăcute.

Lumea zice că societatea zilelor noastre a întrecut orice măsură de bun simţ şi că suntem delasători şi depravaţi. Pe toţi cei de accord cu această afirmaţie îi invit călduros la teatrul Odeon pentru a vedea în stagiunea 2007-2008 Marchizul de Sade.

Acest distins marchiz ar putea cel puţin să fie categorizat drept neortodox. Închis întru-un azil de nebuni, pedeapsă mult prea blândă pentru crimele lui, singura cauză a acestui fapt fiind că soţia sa preferă un soţ nebun unuia criminal el creează opere care nasc din numele său termenul de sadic. Opera literară a marchizului descrie atât de detaliat şi făţiş păcatele epocii, încât ea este citită şi arsă imediat ce a fost terminată. Napoleon însuşi prezintă un interes deosebit pentru acest „biet nebun” având grijă să nu părasească niciodată azilul şi să nu mai publice nimic. Nu o să vă stric plăcerea de a vedea piesa povestindu-vă pe îndelete întâmplarile petrecute în viaţa onoratului de Sade, dar vă invit din nou fie să mergeţi la piesă, fie să citiţi cartea publicată de el, care a stârnit atâta vâlva, numită Justine.

În cazul în care tot nu mă credeţi că mai rău nu se poate atunci, vă rog să ne întoarcem în propria noastră ogradă, care a fost martoră la o altă societate la fel de depravată ca şi cea napoleniană, dacă nu chiar mai mult.

Romanii sunt recunoscuţi la nivel mondial ca una din cele mai mari puteri imperiale ale Antichităţii, putere care a dăinuit timp îndelungat şi a influenţat o bună parte a Europei. Toate aceste lucruri le învaţă un copil în clasa a patra când face istoria României şi învaţă despre marii noştrii strămoşi, tot atunci copilul află şi despre bine-cunoscutul poet Ovidiu, exilat departe de Roma la Tomis-Constanţa. Ceea ce istoria nu ne spune, sau mai degrabă ocoleşte graţios, este motivul exiliului poetului fără drept de apel. Ce putea să facă un poet, pe atunci mai mult sau mai puţin cunoscut, atât de grav încât să fie izgonit din patria sa? Nici mai mult nici mai puţin decât să scrie, la ce altceva sunt buni poeţii? Şi a scris Ars Poetica(sper că aşa se scrie). Operă care l-a făcut cunoscut, urât şi, în final, exilat. Ce era aşa minunat în Ars Poetica?…era descrisă Roma timpurilor acelea. Romanii, marii cuceritori, duceau o viaţă de desfrâu şi depravare atât de perversă încât i-a ingrozit şi pe ei când au citit despre ea…

Şi noi suntem răi? No…don’t think so…cred că dacă mai caut pot să mai găsesc încă multe alte exemple grăitoare că se poate şi mai rău…vă aştept şi pe voi la teatru.

Deci… Millenium Bank (cred că aşa se scrie) s-au dat peste cap şi ne-au pus un brad mare şi tare mândru in mijlocul oraşului. Au facut atâta tam-tam, l-au ridicat în toate slăvile posibile şi imposibile s-au lăudat că nimeni nu mai are brad ca al lor, că Romania stabileşte un record (mai avem noi şi altele stabilite dar nu ne prea mândrim cu ele, gen locul 1 pentru corupţie, etc…).

Evident că românul, că doar de-aia e român, s-a dus cu căţel, purcel şi copil urlător la eveniment. Artificii, oameni călcându-se în picioare… pentru ce? Pentru a vedea o schela mare şi oribilă în opinia multora, transformându-se într-o schelă mare şi oribilă iluminată… şi, pe lângă asta, eu trăiesc cu minunata impresie optimistă, că la prima adiere mai sănătoasă de vânt o să avem o copie magnifică a Turnului din Pisa chiar în mijlocul Bucureştiului (lucruri care puteau fi văzute şi la televizor, profitând de căldura şi comfortul propriei case).

Acum trecând la decoraţiile superbe, care se aprind, alternativ ca să vezi frate minune, cu care este “ornat” bradul. Poate, vă rog cineva să îmi explice de ce, pentru Numele Lui Dumnezeu!!, bradul este împodobit cu manunchiuri de spice de grâu?? Adică acum sincer, eu am învăţat la biologie, ca un copil silitor ce nu sunt, că grâul nu are nici o legătură normală cu iarna… şi chiar dacă ar avea, există vreo tradiţie de care eu nu am auzit să atârni grâu în pomul de Crăciun?? Oameni buni, grâul este un aliment, orice aţi vedea în reclamele de la şampoane, unde este folosit ca element decorative, este pură ficţiune.

S-a deschis şi patinoarul…no comments here…doar o dorinţă, cineva, vă rog, oricine, să scape de toţi oamenii care nu au altceva mai bun de făcut decât să te acosteze  pe stradă cu vreo replică de doi bani şi o mutră de satisfacţie când se bagă în sufletul tău, altfel cunoscuţi sub numele de cocalari. Propun să îi trimitem pe toţi aşa cu zicea Eminescu, la smintiţi şi la nebuni…poate se îndură Vlad Ţepeş să vină să le dea şi lor foc. Crăciun fericit everyone!